Copilul de langa mine

 De vreo 2 ore am companie. Imi impart biroul cu o pustoaica blonduta, cu ochii verzi, scumpica foc. Are nu mai mult de 6 anisori si este tare vorbareata. Taaare! De obicei la ora asta eram plina de energie, dar multimea de intrebari si afirmati ale pustoaicei m-au obosit ingrozitor de tare. Desenam, coloram, decupam, lipim... Ca la gradinita. Dar e bine, ca mi-am amintit de vremurile cand eram si eu un mini copilas si faceam prostioare de genul. Dar totusi, eu parca nu vorbeam atat de mult si nici nu eram asa de curioasa. Zaresc pe sub ale mele mustati acelasi zambet cam de juma de ora, cand m-a intrebat daca vrem sa fim prietene. Ce dragut. Normal ca i-am zis ca da. ;))
Mai tineti minte cand aveam si noi 9-10 ani  si ceream prietenia? Ma rog, nu noi, ci baietii. Desi parca si baietoiul din mine a facuta asta o data. Da, vorbim de 2 situatii diferite, dar daca tot mi-am amintit, am zis hai sa mai umplu cu ceva 'paginile goale'.
Oricum, apele s-au mai linistit si pustoaica a plecat. Da, intre timp s-au intamplat multe (fata de cand m-am apucat eu sa scriu), pentru ca la munca imi e greu sa scriu cursiv, fara sa fiu intrerupta. Ba ma mai impiedic de-o factura, ba de-un telefon, ba de-o intrebare, ba de niste inimioare si stelute ce asteapta sa fie decupate. Ca sa scriu 10 randuri cand sunt la munca, am nevoie de o juma de zi.
Oricum, acum sunt franta, iar gandul ca ajung la 9 seara acasa ma ingrozeste. 3 ore de curs de la 17 - 20 nu imi fac deloc cu ochiul, dar daca am promis ca o sa fiu prezenta, o sa fiu! Ma tin de promisiuni. Pin It