Let's talk about boys..

Si cum a mea jumatate tot sustine sus si tare ca el nu stie adresa blogului meu si nu-l citeste, mi-am luat lumea-n cap si mi-am permis nerusinarea sa abordez acest subiect. Nu o sa fie nimic tabu in randurile de mai jos, ci doar un simplu monolog despre viata mea si ciudateniile din ea.
Mi s-a facut din nou dor sa vorbesc despre acea perioada din a mea poveste in care nu stiam nimic altceva decat sa-l astept pe el sa vina. Aveam nu mai mult de 14, poate15 ani, si juram ca-l iubesc cu toata fiinta mea pe el, pe baiatul care-mi lumina viata si ma facea fericita. Si asa era, doar ca atunci iubirea avea un alt inteles pentru mine, pentru fata care pentru prima data simtea ca-i sare inima din piept doar la gandul ca urma sa-l vada. Era acea iubire pura, sincera, inocenta.. Fara sex dar cu imbratisari sincere, sarutari dulci, vorbe frumoasa si fluturasi in stomac, exact asa cum ar trebui sa fie o prima dragoste adevarata.. Era baiatul cu care-mi petreceam toate vacantele, weekend-urile si zilele in care mergeam la tara. Era el, cel care ma astepta de fiecare data cu bratele deschise si cu cate-o vorba dulce care sa-mi aline dorul.. Il asteptam in fiecare seara sa vina la mine, sa iesim la plimbare tinandu-ne de mana pe mijlocul strazii sub cerul plin de stele. Nu stiu daca zona in care ma aflam sau persoana de langa mine era de vina, cert este ca nu-mi amintesc sa mai fi vazut de atunci un cer la fel de senin si plin de stele.
Eram invidiati pentru ca eram o pereche frumoasa, pentru ca tineam enorm unul la celalalt si pentru ca mereu aveam grija unul de altul. Ne intelegeam bine, iar mie imi placea enorm ca era acel gen de baiat care tragea de maneca pe cel care-si permitea sa-mi zambeasca mie, fetei lui.
Lumea-i mica si nu am ramas deloc uimita cand l-am reintalnit dupa mai bine de 10 ani pe facebook. Are cont nu de foarte mult timp, acesta fiind si motivul din cauza caruia cautarile mele pe facebook nu aveau nici un rezultat. Am ramas incantata cand am vazut ca nu s-a schimbat foarte mult, desi fizic anii isi spun totusi cuvantul. Imi place sa cred ca-i acelasi pusti simpatic pe care-l stiam eu, dar din pacate nu am de unde stii asta, si nici pe nimeni care sa-mi confirme.
Totusi, la ce trecut frumos avem impreuna, am fost dezamagita atunci cand dupa cateva zile bune in care nu ne-am spus nici macar un "buna", mi-am calcat orgoliul in picioare si am facut primul pas dandu-i un like la o poza. Mi-a raspuns nonsalant printr-un comentariu sec la o poza de-a mea, zicandu-mi doar atat "dragutza". Zambetul mi-a disparut instantaneu.. M-a trecut un fior si un gand ce nu mi-a dat pace mult timp. Oare prima mea iubire nu avea habar cine sunt? Oare chiar atat de mult m-am schimbat incat sa nu ma recunoasca? Oare sentimentele mele fata de el nu sunt reciproce, in sensul ca nu suntem unul pentru celalalt prima iubire? Straniu.. Evident, pe cat de repede m-am aprins, pe atat de repede am uitat acel mic "incident", ce a ramas uitat pana in aceasta seara, cand mi-a amintit de existenta lui. Un schimb de like-uri si o scurta conversatie. Imi spune "merci de like" si ma intreaba ce mai fac. Ii raspund ca bine si din politete il intreb si eu pe el ce mai face. Imi spune ca bine. Insista, ca si cum primul raspuns nu i-a fost pe plac, si ma intreaba care mai mi-e viata. Ii raspund ca surprinzator de perfecta, marturisindu-i ca chiar ma speria treaba asta cateodata. A incheiat conversatia spunandu-mi ca atunci cand mai ajung pe la Pod (a.k.a. Podul Dambovitei, Arges - la mine la tara), sa-i dau un semn, sa mai schimbam cate-o vorba. In concluzie, prima mea iubire stie cine sunt, doar ca sentimentul de atunci nu a fost reciproc. Pacat, pentru ca a fost atat de frumos..

The Kelly Family
    

Pin It