Trei, "mari" si "late"!

Cu siguranta toata lumea are cate o "chestie" pe care o uraste la semenii sai. Ei bine, si eu am, si sunt trei la numar: ipocrizia, mandria si minciuna.
Conform dex-ului, ipocrit este acea persoană care se arată altfel de cum este. Adica? De ce ai vrea sa faci asta? Oare ca sa fi placut de toti? Orice ai face nu ai cum sa-i impaci pe toti cei din jurul tau, asta e clar! Niciodata nu mi-au placut cei care incearca sa te schimbe, pur si simplu pentru ca nu le place ceva la tine. Dar urasc si mai mult oamenii lasi, care se lasa schimbati. Un princiupiu, sau mai bine zis o regula de a mea, dupa care imi ghidez viata este: cel ce nu ma place asa cum sunt, nu are de ce sa-mi fie prieten! Am facut candva in tinerete greseala de a-mi schimba caracterul, viata pentru un baiat, si nu am rezolvat absolut nimic. Nu am facut decat sa imi pierd o mare parte a vietii iubind pe cineva nepotrivit. Mi-au trebuit 2 ani sa-mi dau seama ca ceea ce fac nu e bine. Uite asa m-am lecuit cu incercarea de ai satisface pe toti cei din jurul meu, dar totodata am ajuns sa fiu foarte selectiva in ceea ce inseamna prietenii. Asta sunt eu! Ma accepti, nu o sa ai de pierdut, nu ma accepti, foarte bine, nu am nimic de pierdut! Ceea ce am spus acum, ma duce cu gandul la mandrie, dar nu genul acela excesiv. Imi displac oameni ingamfati, acel gen de ingamfare fara leac. Oricate ai fi realizat la viata ta, si oricat de sus ai ajuns, nu mi se pare de bun simt sa fii plin de tine si increzut. Nu trebuie sa uiti de unde ai plecat. Dar lumea e mare si plina de tot felul de ciudati. Ar fi bine sa cunoasca mai multi acea vorba cum ca "Omul ingamfat este intotdeauna mic la suflet".

Referitor la cea de-a treia "problema", minciuna, vorbeam astazi cu o buna prietena si am ajuns la "uimitoarea" concluzie ca inca din copilarie descoperim ca parintii, colegii, prietenii, pot fi manipulati daca apelam la mici minciuni care tin de comportamentul sau de atitudinea noastra. Invatam foarte devreme sa apelam la minciuna. Le auzim la tot pasul si le raspandim cu sau fara voia noastra. Nu ne place sa fim mintiti si, cu toate astea, mintim la randul nostru pe altii. Dar totusi,  credeti ca exista sinceritate pura? Credeti ca viata noastra ar avea aceeasi consistenta daca nu am schimba din cand in cand macar putin fata adevarului? Sa fim seriosi, suntem oameni, mintim cu toti si suntem mintiti la randul nostru chiar daca ne place sau nu sa recunoastem acest lucru. Nu conteaza ce imprejurari ne-au determinat sa mintim, in ce fel am mintit sau cu ce ne-am ales in urma minciunii. Mintim si atat... Intr-o relatie este la fel ca si in viata, prea mult adevar lasa uneori in urma lui foarte multa suferinta si durere. Pur si simplu, oamenii nu pot trai fara sa minta. Trebuie sa recunoastem ca ne plac minciunile si suntem dispusi sa le inghitim pentru ca ... ei bine, unele dintre ele pot fi placute. Daca stai sa te gandesti, a spune adevarul intr-o relatie, atunci cand partenerul nu este dispus sau nu-l poate suporta, poate duce la suferinta, la despartire, de aceea suntem tentati sa inventam scenarii peste scenraii. Iar in cazul aceasta ce ai face? Ai mintii, cu siguranta. Ipocrit ar fi cel ce zice ca ar spune adevarul, chiar daca ar duce la o despartire. Punct. Mai multe legat de minciuna nu cred ca as putea zice. Poate doar ca: "Sunt iertat, daca iert". Nu prea are legatura cu ceea ce ma chinui sa dezbat pe aici, numai ca imi place mult cum suna.
Cu toate acestea, oare lumea asta, ar fi mai buna daca am incerca macar putintel sa eliminam aceste puncte negative din caracterul nostru?

PS: Pentru fete: nu-i asa ca si voi urati masculii de pe strada care in momentul in care treci pe langa ei, incep sa fluiere, sa iti spuna "vorbe dulci" sau chiar sa iti cante cate'un vers dintr-o manea celebra (doar pentru ei)? Nu pot intelege aceste specimene! Oare se simt bine daca se injosesc facand asta? Nu pot privi femeia subtil fara sa se manifesti ca un animal in calduri? O mare enigma ramane reactia asta... Pin It