Mi-e dor de zilele acelea ce nu m-au dezamagit niciodata, mi-e atat de dor sa simt nebunia momentului acela... Mi-e dor de copilarie, de acea perioada in care 3 luni de zile uitam de tot si de toate si ma refugiam la bunici la tara, in Arges. Nu am sa uit niciodata vacantele de vara ce imi pareau atat de scurte, dar totusi atat de lungi deoarece am avut suficient timp pentru a-mi defini personalitatea si a devini ceea ce sunt astazi. Acolo practic am crescut si am inceput incet incet sa fiu pe picioarele mele. Acolo am gustat cate putin din fiecare sentiment, acolo, pe malul Dambovitei. Acolo am iubit, am plans si am fost cu adevarat fericita toate pentru prima data in viata mea, viata unei pustoaice de nici 15 ani. Acum, cand in mintea mea dau timpul inapoi, ma intreb oare ce iubire era aceea la 14 ani? Pura si inocenta, asta-i raspunsul. Probabil de aceea imi este si atat de dor. Pe atunci, in cazul meu iubirea se rezuma la plimbari lungi pe Valea Dambovitei, in Cheile Plaiului Mare, spre pestera Ursilor sau Pestera de la Coltul Surpat (denumirea oficiala). Ce poate fi mai frumos decat sa stai intins in iarba si sa admir muntii? Poate doar la mare sa ai o traire asemanatoare. Cele mai frumoase peisaje ce au fost date ochilor mei sa vada si pasilor mei sa simta. Cu siguranta zic asta pentru ca le asociez cu copilaria, lipsa grijilor si a problemelor, dar chiar si asa sunt absolut superbe acele locuri. Imi pare nespus de rau ca intr-o zi am incetat sa-mi mai plimb pasi pe acele meleaguri. Crescusem, iar bunica se duse intr-un loc mai bun. Acum cand privesc in urma, astea nu sunt motive sa incetez sa mai vizitez locurile in care am avut parte de atatea bucurii. La momentul respectiv contau mai mult ca orice prietenii, iar acestia incepuse sa se duca pe la diferite licee, prin diferite orase. Vacantele ei erau tot acolo, dar nu era la fel. Clar, crescusem, iar bunica totusi nu mai era.
Daca cineva va inventa in viitorul apropiat ceva datorita caruia sa te poti intoarce in timp, perioada bifata de mine cu siguranta ar fi anii 2000 - 2003. Da, surprinzator. As renunta si la anii de liceu pentru acele vremuri.
In concluzie, vreau sa traiesc din nou la extreme...la limita.. Dar la acele extreme si limite decente, ca la 14-15 ani.
PS: Cum sa nu adori si sa nu tanjesti cu fiecare milimetru al corpului tau dupa aceste peisaje??
Pin It
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu