joi, 24 iunie 2010

Povesti cu printi si printese

"In studentia mea, in acelasi autobuz cu care mergeam sau veneam de la universitate, se urca uneori un personaj desprins parca din alta lume. Mereu ganditor, cu niste ochi mari in care te pierdeai cu mare usurinta. Imi amintesc ca ni s-au incrucisat cumva privirile, iar eu, copila pe atunci, mi-am plecat privirea in jos, simtind ca e greu sa stai in fata unui asemenea om. Uneori as fi vrut sa-l intreb cine este - nu puteai trece pe langa el si ziua sa-ti fie la fel. Odata l-am zarit mergand spre Teatru si atunci, jumatate din mister s-a dus. Mi-am zis ca-i actor. Astazi, dupa atatia ani, ii aflu numele, dar tot un mister ramane.Sunt fericita pentru ca niciodata nu trebuie sa-ti omori visele si sa incetezi sa speri. E unul dintre lucrurile care mi-a luat timp sa-l aflu, dar a meritat."
Am gasit aceasta postare, la care am adaugat mici retusuri. Mi-au placut foarte mult vorbele ei si de ce nu, chiar m-au pus pe ganduri. Este vorba de admiratie, poate chiar o dragoste platonica, desi este cam mult spus, dar sa ai parte de o poveste de dragoste ca in cele mai siropoase filme facute vreodata este cel mai minunat lucru prin care poti trece. Pacat ca in viata reala nimic nu seaman cu ceea ce mari regizori astern pe hartie si mai apoi pe ecrane. Si uite de aici, imaginatia imi zboara departe, prin tinuturi de basm cu zmei, printi si printese. Cam departe ce-i adevarat. Probabil ar trebui sa fiu putin mai cu picioarele pe pamant si sa vorbesc despre lucruri mai realiste, dar de ce sa fac asta? Intr-o lume ca aceasta, nu este oare mai bine sa visezi si sa-ti inventezi propiile povesti, sa-ti creezi o lume, unde poti visa nestingherit, unde poti face tot ceea ce in lumea reala nu poti? In aceasta lume imaginara unde toti evadeaza din rutina zilnica, putem vorbi de dragoste nebuna, de povesti cu printi si printese. Sincer, mi-a luat ceva timp sa realizez ca de fapt povestiile cu `au trait fericiti pana la adanci batraneti` nu exista, ca basmele sunt doar niste inventii si ca celebra vorba a lui Frederic Beigbeder cum ca dragostea dureaza trei ani este ceva ce se aplica doar la o infima parte din populatia feminina a globului, noi celalalte suntem de partea cealalta a baricadei, adica dragostea dureaza mult mai putin de 3 ani, pasiunea fiind cea care se stinge prima. Cert este ca dupa ce pasiunea se stinge, ramai cu monotonia zilnica. La inceput nu realizezi cat de dulce poate fi aceasta si cat de placuta este senzatia sa stii ca ai pe cineva ce iti este alaturi neconditionat. Incepi sa simti lipsa fluturasilor din stomac, pentru care o sa fi in stare sa faci o nebunie. Dar o sa realizezi cu timpul ca nu poti trai vesnic framantata de celebrii fluturasi din stomac, nu poti iubi la intensitate maxima permanent si nu poti pierde zilnic nopti in numele iubirii. Atunci o sa incepi sa ai nevoie de monotonie. Ce cuvant urat i-a fost dat linistii sufletesti… Cert este ca dupa stingerea pasiunii, nimic nu mai este la fel. Poti in cel mai bun caz sa ramai cu o dragoste platonica si amintiri frumoase, sau in cel mai rau caz cu lacrimi amare varsate in numele a ceea ce a fost odata. Eu deja am realizat ce altora le este dat sa isi dea seama dupa muulti ani, cum ca barbatul perfect, acel Fat-Frumos ce toate il asteptam nu exista si ca de fapt, printul nostru este acela ce impartaseste aceleasi vise cu noi, are aceleasi planuri, aceleasi idealuri si pasiuni. Nu vom gasi niciodata un barbat cu toate calitatiile ce le cerem noi. Pot spune sigura ca la capatul listei cu ceea ce inseamna `barbatul menit pentru noi` se afla scrijelit usor si… pasiune. Pin It

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu