Când seara se lasă..

Ador serile de sâmbătă când se lasă liniştea în jurul meu, când îmi adun toate gândurile şi le bag într-un sertar pe care-l încui ca mai apoi să arunc cheia cât pot eu de departe, acele seri în care mă desprind de tot şi de toate şi trăiesc în lumea mea perfectă. Acolo sunt doar eu şi el...

"Am să intru-n tine ca marea-n cort
Am să intru-n tine şi-am să cad în gol
Tremur tot şi îmi vine să plang
Cum să ameteşti de la un sărut?
Limbile noastre dansează pe cer
Iubito, tu-mi dai mult mai mult decât cer
Sânii tăi arşi îmi strivesc inima,
Iubito, unde duce iubirea ta?"

Lumină difuză, melodiile lui încet cât să-mi gâdile uşor urechile, închid ochii şi cânt fiecare vers, trăiesc fiecare vers, fiecare emoţie..
Nici nu mai ştiu momentul în care a început să-mi placă muzica lui.. Ba nu, mint, ştiu perfect!

"Să fac dragoste cu ploaia,
Să fac dragoste cu vântul,
Să fac dragoste cu cerul,
Să mă-ntind pe tot pământul."

Întotdeauna ştiu ce vers am nevoie să aud, ce emoţii simt că trebuie să trăiesc că să-mi alimentez starea, indiferent de natura ei. Şi da, absolut de fiecare dată zâmbesc.

"A fost o vreme când nu mai credeam că iubirea e altceva decât pretext pentr-un roman
Acum zâmbesc, nu pot să cred, iubirea face duş şi eu întins astept.." 

Am crescut iubind pe melodiile lui, am trişat, am plâns, am râs şi-am făcut promisiuni. De fapt şi acum iubesc, trişez, plâng, râd şi fac promisiuni cu aceleaşi versuri în minte. Doar că acum le percep altfel. Timpul să fie oare vinovat?

"Voi ce acum mă ascultaţi
mai meditaţi şi nu uitaţi
că-n dragoste indiferenţa-i cea mai grea
cu fiecare despărţire
o stea din cer se va desprinde
iar eu voi ştii ca aţi făcut greşeala mea" 

Am atâtea versuri în minte dar atât de puţine cuvinte. Le trăiesc, nu le povestesc; le simt, nu le explic..

"În ochii tăi râde marea
În ochii tăi e ninsoarea
În ochii tăi este soare
În ochii tăi este zarea"

Seara mea specială se apropie de final. Sunt obosită. Zâmbesc de mai bine de trei ore, dar ştiu că mi-am facut plinul de fericire..

"Ne amestecăm trupurile-n noapte
Ne amestecăm pân-ajungem şoapte
În Limba ta o şoaptă vreau să ajung
Să ma topesc..." 

Mereu în gândul meu ♥

 


Pin It

Întâmplări normale din viața unui om normal..

Printre multele frici ce nu-mi dau pace zi de zi se numară și teama aia tâmpită și inutilă care se instalează de fiecare dată când urmează să ies în lumea largă: teama cum că m-am suit în autobuzul greșit. Știu, chiar am un stol de păsări la mansardă...

Mă confrunt cu această stare absolut de fiecare dată când întind piciorul să urc treptele autobuzului cât și pe durata călătoriei, mai puțin în diminețiile când plec de acasă spre muncă, pentru că în zona rezidențială în care locuiesc circulă un singur autobuz și ăla din ani în paști. Surprinzător, dar această teama nu a apărut în urma unui șoc din copilărie când din neatenție m-am suit în autobuzul greșit și mi-am plimbat celulele ore în șir pierdută și cu ochii înlăcrimați de frica gândului că nu voi mai ajunge niciodată acasă. Nu, teama asta e pentru că neuronii mei nu funcționează așa cum trebuie. Tot zic că trebuie să-mi fac niște analize până nu apuc să mușc oameni nevinovați pe stradă..

Ei bine, în general sunt perfect capabilă să-mi stăpânesc această teamă, doar că azi dimineață cineva a avut alte planuri pentru mine. De unde m-am suit în autobuz și până unde trebuia să cobor aveam de parcurs 2 stații. Nu mult, puteam să merg pe jos să ard caloriile acumulate de la floricelele cu unt și cașcaval halite cu o seară înainte, dar se spune că-i la modă fundul de braziliancă așa că huo mers pe jos! Așadar, o dată cu mine se suie și o tanti. Îmi caut un locușor confortabil (în picioare evident, că autobuzele din Brașov sunt pline de pensionari la orice oră, în orice zi) și o văd pe tanti respectivă cum vine spre mine și mă intreabă ”Acesta este 5??”. Atâââât, la următoarea am coborât și-am luat-o la pas. Și da, era 5.

Pin It

I believe in Unicorns, bitch!

V-am povestit vreodată cât de credulă sunt? Adică dacă ar opri o maşină în dreptul meu pe stradă şi cel dinăuntru mi-ar spune "hei păpuşă, urcă aici la tati în maşină că am bomboane" primul meu gând probabil ar fi "oare are cu ciocolată?". Da, la nivelul acela de credulă sunt...
Acum să revenim cu picioarele pe pământ.
Sunt o fire maleabilă, eu spun din păcate deşi unii cataloghează acest lucru ca o calitate. Mneeah, fiecare cu păsărica lui. Problema e că eu am un stol, vorba cuiva..
Cred în poveştile alea nemuritoare cu happy endinguri şi în fazele alea mult prea penibile din filme cum că personajul negativ întotdeauna o încasează. Mai dureros e că sunt conştientă că viaţa-i o curvă care mereu complotează împotriva ta dar prefer să mă prefac că nu observ. Parcă să trăieşti ignorând semnele alea cât o baniţă aşezate strategic din metru în metru te face să zâmbeşti ceva mai larg în dimineţile răcoroase din săptămâna când trebuie să te trezeşti să mergi la muncă. Fir-ar, că mai am 39 de ani pâna la pensie şi asta dacă nu se mai schimbă ceva, dar d'oooh trăim în România şi asta o să ne omoare până să prindem prima pensie.
Că tot am atins subiectul muncă.. Am observat pe stradă în ultimile două săptămâni că tocmai s-a inventat o noua metodă de-a face bani cinstiţi. Dacă analizez bine situaţia ajung până la urmă la concluzia că de vină nu-i cel ce practică "meseria" respectivă ci bălălăul care crede şi dă. Furnicar de coşari pe străzile ceva mai circulate din oraş. Îmi aduc aminte de copilăria mea când trebuia să alerg să-mi rup gâtul după câte un coşar să-l ating să am noroc. Acum fug ei după tine şi-ţi descântă cine ştie ce vrăji specifice lui Harry Potter. Îţi pupă mâna şi dacă vede că are de-a face cu o inima de gheaţa ca a mea încep să-ţi blesteme duşmanii că poate aşa te convingi că merită şi ei o ţigară sau o bere.. Da, cam ăsta-i nivelul lor salarial: o bere sau o ţigară, nicidecum o pâine pentru echipa de fotbal de acasă. Da, ştiu, nu toţi sunt în situaţia respectivă, iar atunci de ce o fac?? Oricum trist, iar ochii mei de şoim ieşiţi la vănătoare au băgat de seamă ca din 10 persoane vreo 7 le dă bani. Câte un leu, câte doi că vezi maică e şi el om necăjit.
Cam asta-i ţara în care trăim. Şi da, remarca aceasta cuprinde tot tacâmul: taxe tâmpite puse pe tot ce mişcă sau stă nemişcat, bugete mici alocate celor ce au nevoie şi care pot face ceva să schimbe lumea asta strâmbă în care ne facem veacul, promisiunui electorale care culmea, prinde în continuare la pensionari şi etc etc.
Bine am revenit. Nici că se putea mai bine! Pin It